Ştiri

Ştiri

  • VERNISAJ SENZART

    Joi, 5 iunie 2014, 19:00. Muzeul Naţional de Artă Contemporană, Asociația Amicii MNAC și Fundația Orange România prezintă SenzArt, o expoziție de instalații multimedia interactive: MEM-NON, Martin-Emilian Balint; SIMTE PULSAȚIA!, Cătălin Crețu; POESIA DOMESTICA, Matthias Neumann în colaborare cu Cristina David; FluO, Paul Popescu. Proiectul SenzArt, inițiat de Fundația Orange România, este dedicat persoanelor cu dizabilități de văz și auz şi doreşte să familiarizeze publicul larg cu posibilităţile artei contemporane de a comunica şi înlesni comunicarea mesajelor sale, la diferite niveluri de percepţie şi prin intermediul unui vocabular senzorial variat.

  • REZULTATE APEL DE PROIECTE SENZART

    REZULTATE APEL DE PROIECTE SENZART Muzeul Naţional de Artă Contemporană și Asociația Amicii MNAC, în parteneriat cu Fundația Orange România, anunţă rezultatele concursului SenzArt pentru selectarea și producția unui număr de 4 lucrări interactive de artă contemporană. Cele 4 proiecte selectate în urma jurizării sunt: Cătălin Crețu – Simte pulsația! Eugen Paul Popescu – Aqua Harp Mathias Neumann (în colaborare cu Cristina David) – Poesia domestica Martin Emilian Balint – Mem-non Lucrările vor fi produse în perioada aprilie-mai 2014, urmând să fie prezentate publicului în cadrul unei expoziții speciale la Muzeul Național de Artă Contemporană (iunie-noiembrie 2014).

  • Sărbători fericite!

    Vă mulțumim pentru sprijinul acordat Amicilor MNAC și sperăm să ne revedem în 2014 cu mai multe proiecte!

  • Scrisoare Deschisa Ministerului Culturii și Patrimoniului Național

    Organizarea conform legii, în ianuarie 2014, a concursului pentru desemnarea viitorului Manager al MNAC ne oferă prilejul să vă adresăm această SCRISOARE DESCHISĂ, care sintetizează într-un mod transparent nu doar așteptările, ci și solicitările scenei artei contemporane românești în raport cu direcția și evoluția activității viitoare a MNAC. În vederea identificării acestor așteptări concretizate în solicitările anexate prezentei scrisori, Asociația Amicii MNAC a organizat în data de 22 noiembrie 2013 o masă rotundă la care au fost invitați să participe persoane active în scena artei contemporane românești, fie instituțional, fie reprezentând o opinie puternică și credibilă prin prisma personalității naționale sau internaționale: artiști, galeriști, curatori, critici și istorici de artă, cadre universitare, presă de specialitate, casă de licitație, colecționari.

  • Masa rotundă MNAC ȘI AȘTEPTĂRILE ACTORILOR SCENEI ARTEI CONTEMPORANE ROMÂNEȘTI

    Asociația Amicii MNAC a organizat VINERI, 22 noiembrie, 10:00-15:00, MNAC Anexa, etaj 3 (Calea Moșilor nr. 62-68, sector 2, București) masa rotundă "MNAC și așteptările scenei artei contemporane românești", cu participarea directă a 13 persoane, iar un număr de 15 persoane au participat indirect, transmițând în avans opinii și comentarii scrise aferente temelor supuse atenției sau adăugând teme suplimentare.

  • Scrisoare deschisă către un jurnalist pseudo-consumator de artă contemporană

    Am citit cu o uimire, care s-a transformat în cele din urmă într-un soi de revoltă, un articol penibil nu prin limbajul pamfletar, care are valențele sale, ci prin substanța sa, ce se vrea o analizare a relației dintre artiștii creatori de artă, validarea creațiilor, consumul de artă și implicarea statului pentru susținerea artiștilor contemporani.

  • Mihai Oroveanu

    Cu adâncă tristețe, Amicii MNAC anunță dispariția dlui Mihai Oroveanu (20 sept. 1946 – 31 aug. 2013), fondatorul și directorul general al Muzeului Național de Artă Contemporană. "Lumea artei pierde o personalitate de exceptie, autentica, care si-a asumat un destin cultural local si a marcat istoria unei institutii." (mnac) Amicilor le vor lipsi mult, inclusiv în plan uman, întâlnirile cu personalitatea și farmecul deosebit (nespecific contemporaneității) al dlui Oroveanu! Odihnească-se în pace! Photo: Mircea Cantor, 10 August 2013

  • La multi ani 2013!

    Amicii MNAC va doresc "Sarbatori Fericite!" si un An Nou prosper!

Scrisoare deschisă către un jurnalist pseudo-consumator de artă contemporană

Am citit cu o uimire, care s-a transformat în cele din urmă într-un soi de revoltă, un articol penibil nu prin limbajul pamfletar, care are valențele sale, ci prin substanța sa, ce se vrea o analizare a relației dintre artiștii creatori de artă, validarea creațiilor,  consumul de artă și implicarea statului pentru susținerea artiștilor contemporani.

În esență, respectivul jurnalist zice așa: producția de artă contemporană trebuie să se susțină exclusiv prin vânzările de artă și, deci, singurul criteriu pentru a califica arta ca fiind bună este acela al validării ei prin plata unui preț de către un cumpărător.

Altfel spus, artistul care nu vinde sau nu vinde suficient pentru a trăi și a produce arta nu trebuie susținut sub nici o formă din bugetul de stat la care inclusiv respectivul jurnalist este contribuabil, și de aici revolta lui.

Superficialitatea unei astfel de analize este aproape dezarmantă și singura reacție pe care poți să o ai, plecând de la premisa că persoana este de bună credință, este aceea că este inacceptabil de needucată pentru un jurnalist în înțelegerea rolului creatorilor de artă și al relației lor cu o societate democrată în contextual unei piețe libere de tip capitalist.

Să luăm pe rând câteva afirmații (cotate în ghilimele) pentru a le comenta:

1) “Nu-ți vinzi arta? Atunci plătește-o tu!”

Dragă jurnalistule, producția de artă nu este chiar o marfă în sens clasic capitalist. Dacă vorbim de piulițe, automobile, mobila de bucătărie etc, atunci ai dreptate, dacă nu satisface o nevoie identificată, nu are valoare de întrebuințare și, în final nu se vinde, atunci respectivul producător o ia pe drumul falimentului.

Arta însă poate fi  consumată și doar prin actul privirii, care nu implică o tranzacție financiară, cel mult una estetică, de fapt, ca să vorbim într-un limbaj mai tehnic, este singura clasă de active care poate fi “consumată” și doar prin actul de a fi  privită (având-o sau nu în proprietate).

Bineînțeles că privitul artei poate fi gratis sau poate să coste ceva, dar depinde unde o privești, într-o galerie, într-un muzeu, într-un spațiu cultural etc, oricum idea este că arta poate fi consumată și fără să fie vândută, dar, pentru a fi privită, trebuie produsă, iar artistul are niște costuri.

2) “Nu există un drept divin de a face lucruri urâte”

Adică artistul nu are dreptul de a produce artă “urâtă” sau, cel mult, interpretez eu, poate fi și urâtă, dar pe banii artistului, nu pe banii contribuabilului.

Superficialitatea afirmației este incomensurabilă! Chiar acceptând premisa că urâtul dispare, cum am ști ce este frumos, dacă nu ar exista și urâtul? Cum am deosebi oamenii frumoși de cei urâți, care iată, au și ei dreptul divin să existe! Mai greu este să detectezi sufletul urât în omul frumos sau să descoperi sufletul frumos în omul urât.Poate are rost să mai adaugam și ceva din întepleciunea populară: nu e frumos ce e frumos, e frumos ce-mi place mie!

Acceptând că artistul produce și artă urâtă, nu înteleg de ce lui, artistului, i se neagă acest drept în timp ce altor prestatori de servicii bugetari (așa sunt asimilați și artiștii de către jurnalist) acest drept de a “presta urât” pe banii contribuabilor le este tolerat cel puțin “de facto”: medicilor care-ți afectează sănătatea, funcționarilor publici care-ți consumă timp și nervi, judecătorilor care judecă strâmb etc.

3) ”Plăcerea mea estetică”, zice dl jurnalist, este justificarea sa pentru emiterea de judecăți de valoare.

Aici aș putea fi de acord, dacă plăcerea sa estetică i-ar genera judecăți de valoare aplicabile strict sieși și fără pretenții generalizatoare. Dar dacă pretenția ar fi ca plăcerea sa estetică, sau a oricărui alt consumator individual de artă, să se constituie în etalonul general de apreciere al valorii unui artist sau al unei opere de artă, atunci gogomănia este atât de evidentă încât nu are sensul să o mai comentăm.

4) ”Nu există artist dacă nu există client”

Nici clasicilor capitalismului de piață nu le-ar fi trecut prin cap să o spună așa direct!

Adică nu există suflet și spirit (ca ingrediente ale creației artistice), dacă nu există un cumpărător gata să plătească cash-ul (sau, mă rog, cu cardul), pentru că dl jurnalist nu se referă la “client” nici măcar în sensul privitorului/admiratorului, ci în sensul cumpărătorului cu banii în portofel!

De unde știu? Păi vedeți următoarea afirmație:

5) ”Frumos e ceea ce spune portofelul meu...”, dar precizează cu o sinceritate de apreciat ”… ca să fiu cît se poate de mitocan”. Asta chiar i-a ieșit!

Nu putem nega dreptul oricărui individ să-și cheltuiască banii pe “frumosul” său, dar asta nu înseamnă că, dacă nu are banii în buzunar, “frumosul” se transform brusc în “urât”.

În plus, “frumosul” său nu este și “frumosul” meu și, principial vorbind, “frumosul” nu este identificat neapărat de cei care au banii în portofel! În foarte multe cazuri aș adăuga, din fericire!

Departe de a nega importanța banilor în impunerea unui anumit ”frumos” (în sensul valorii artistice și al unei cote de piață), dar de aici și până la suprapunerea cinică a  puterii de cumpărare (uneori de manipulare) cu “frumosul” este cale lungă.

Câți mari artiști au făcut foamea pentru că portofelul contemporanilor lor nu s-a deschis? Foarte mulți, de multe ori dintre cei mai mari artiști, pentru că de multe ori cei cu portofelul vedeau “urât”-ul în ceea ce era un “frumos” pentru generația următoare.

Și aici este unul din rolurile statului ca sponsor al artei, să susțină după posibilități, pe baza unor criterii transparente, oneste, și artistul care nu vinde, pentru a nu rata șansa, fie ea cât de mică, de a ține în viață  o creație de valoare pentru generația următoare.

Tranșând dilema de a reacționa sau nu, am comentat cu neplăcere un text nefericit, de care niciun jurnalist profesionist nu poate fi mândru. Poate fi cel mult mândruță.

Emilian Radu, colecționar de artă contemporană